Tu ești un om prea mare, pentru mine!

“ – Tu ești un om prea mare pentru mine”

Mi-a spus el.

A pornit motorul și a plecat rapid.

Dacă aș fii fost pusă în locul lui în acel moment, mi-aș fii însușit rolul de bărbat la adevăratul sens al său, aș fii formulat-o altfel, mi-aș fii spus :

“ Ești un om mare pentru mine, tocmai din cauza asta merită să lupt pentru tine și să nu te dezamăgesc”

Asta aș fii vrut să aud sau măcar să simt că asta ar fii vrut să spună, dar nu a avut curaj…nu am vrut să aud un laș, nu un bărbat care se teme de mine pentru că nu-mi poate fi egal, la urma urmei știa că niciodată n-am încercat să fiu și nici să par superioară nimănui, nici măcar lui.

Nu a încercat să fie bărbat, a fugit de responsabilități.

În acel moment am simțit că nu a greșit în ceea ce mi-a spus, de ce să fii cu un bărbat pe care orgoliul nu îl lasă să evolueze, nici măcar pentru femeia de lângă el, dar mai ales să evolueze pentru el.

Am tăcut, am tras aer în piept și am suspinat câteva clipe.

Ai dreptate!

Am vrut să îi spun, dar am preferat să tac.

Surprinde! N-ai să vezi niciodată fericirea postata intr-un buchet de o sută de trandafiri pe Instagram. N-ai cum să-i dai tag!

Oare…

Câți dintre noi observă…

De ce ne dăm seama de puterea sentimentelor abia după ce alungăm o persoană din viața noastră? Încercăm să compensăm un gol în suflet cu o sticlă de vin demidulce (precum este și viața), o cină scumpă, o partidă de shopping prin magazinele preferate, o seară în club, fără sens. Facem atâtea eforturi din dorința de a da celor din jur senzația că suntem ok, dar de fapt nu schimbăm nimic din ce se întâmplă în interiorul nostru, acolo unde este mai mult o atmosferă de priveghi, decât una de party, acolo avem de lucrat.

Decât să tragem tare la final, doar pentru a nu-i da satisfacție rivalului că am rămas cu sentimentele aprinse față de el,

sună cunoscut, nu?

De ce nu ne dăm silința atunci când lucrurile încă se petrec în parametri normali între noi, fix în momentul în care noi trebuie să simțim și să-l facem să vadă că intențiile sunt bune față de partener, fix în acel moment lăsăm o tânjeală apăsătoare, tânjeala care ulterior duce la plictis și mai târziu la rivalitatea precizată anterior.

Nu pot înțelege de ce în loc de tăcere, după o discuție aprinsă,

Nu putem face dragoste pe un pat de orgolii?

Dărâmându-l până-n zori!

De ce în loc de contradicții, nu ne putem săruta și să vedem ce se mai întâmplă?

În loc de suspiciuni de ce nu putem pune întrebări și să așteptam răspunsurile cum ar fi normal.

Preferăm să rupem legături și sentimente, fără pic de regret pe moment.

Dar regretele vin după, după ce deja este prea târziu,

Târziu pentru că celălalt este deja copleșit de dezamăgiri, pentru că a ajuns la concluzia că tot ceea ce credea fusese o înșelăciune, precum este un frumos trandafir, ai cărui spini îi observi mai târziu, după ce deja ai simțit durerea spinului ce ți-a înțepat sufletul fraged.

Ai încercat vreodată după ce ai încheiat o relație să adaugi și un ultim sărut de adio? Sau mai rău…ai încercat să începi din nou ceva cu unul?

Încearcă, poate o să rămâi surprins de ce o să se întâmple după, sau poate nu, dar măcar nu o să rămâi cu regretul că n-ai încercat.

Surprinde!

Nu doar atunci când ai greșit,

Surprinde, ori de câte ori ai ocazia! Fericirea constă în gesturi mici.

N-ai să vezi niciodată fericirea postata intr-un buchet de o sută de trandafiri pe Instagram.

N-ai cum să-i dai tag!

📸

Fluturi.

Liniște.

E noapte târziu, am luat decizia de a pleca undeva departe măcar pentru o zi într-un loc în care nu conexiunea la internet unește oamenii, am stat și am privit în jurul meu, o liniște teatrală, bolta de vie a devenit un cer verde prin care luna mai trage pe furiș cu ochiul, totul este viu dar de o liniște contestabilă, păcat că foarte rar părăsim locurile zgomotoase în favoarea celor primitoare și liniștite, din cănd în când aud un lătrat ascuțit al unul cățeluș rătăcit, greierii își urmează simfonia orchestrală, eu stau pe scările vechi ale casei analizând tot ceea ce se pare că mă înconjoară precum o piesă de teatru regizată până la cel mai mic detaliu, versurile lui Whitney Huston îmi amplifică starea melancolică deja ajunsă la niveluri grațios de ridicate, această coregrafie pare schițată după unul din filmele siropoase de la Hollywood unde eu aș fii personajul principal și totodată și naratorul, tot ceea ce ne înconjoară este extraordinar, dar în graba noastră suntem prea obosiți pentru a ne da seama de valorile a ceea ce ne înconjoară , acum singurul gând care mă cuprinde este versul unei melodii „fii tu schimbarea ce vrei s-o vezi în lume” 🙂

(Dumă) departe!

Du-mă departe, să ascultăm marea, în fiecare dimineață, să te privesc dormind, să pierdem noțiunea timpului iubindu-ne, să te văd, să te aud, să te simt, te aștept până când umbra am să ți-o văd, atunci când am să plec, tu să mă urmezi până de mână o să mă prinzi și să nu stai pe loc căci am să îmi continui drumul, fără tine. “Vino sau rămâi”

Sau mă întorc tot eu.

Când am iubit întâia oară mi-am spus, că a fost doar o întâmplare, așa a fost să fie.

Când am iubit a 2a-a oară am crezut că este doar un clișeu,

Când am iubit a3-a oară am crezut că m-am îmbătat

Când am iubit a suta oară mi-am dat seama că e același om și nici acum nu m-am trezit dintr-o beție nesfârșită

• Uneori ne este dor de oamenii care din diverse motive au plecat din viața noastră, oameni care nu au privit în spate, oameni care în loc de la revedere ne-au închis o ușă în urma lor, după ușă au rămas doar amintiri, pe ele n-au cum să le ia cu ei, creierul uită, inima din fericire, nu uită.
• Uneori ne stăpânim pofta de oameni cu amintiri, uneori este singura alternativă, știu ar fi mai bine dacă ne-am vorbi în loc de a ne evita, aici nu vorbim despre mediocri, cu unii chiar nu ai ce să vorbești deși sunt și ei tot oameni, poate o să se trezească…într-o zi, este problema lor.
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  

  ---

Aici vorbim despre oamenii care au lăsat o amprentă și o urmă de culoare, oameni care au știut cum și unde să ne atingă sufletul, de oamenii ăștia ne este dor, de oamenii care, chiar dacă au plecat fără a mai încerca să facă cale întoarsă la noi, încă îi iubim, de ei ne este dor și ardem pe interior fără ei, de un om nu îți este dor când dai de greu, de un om pe care îl iubești îți este dor mereu, îți este dor atunci când ai parte de momente frumoase pentru că fericirea neâmpărtășită este pe jumătate trăită, suntem oameni, greșeala ne este impregnată în sânge, încă de la primii oameni ce au pășit pe acest pământ, dar Dumnezeu ne-a învățat să iertăm, el iertându-ne pe noi de păcatele strămoșești, cum am îndrăzni noi sa-l condamnăm pe el că nu ne iartă când greșim, când noi nu suntem în stare să ne iertăm între noi, însăși asta este o greșeală.

Până la sânge…

Jackpot!

Ai câștigat potul mult râvnit cu o singură mână, acum important este ceea ce o să faci cu el sau cum să te folosești de el la cacealma pentru ca tu nu te mulțumești cu puțin, nu ești genul de persoană care la sfârșitul unui test se mulțumește cu faptul ca a trecut

Nu?

Nu!

Cerul este limita pentru tine, și de ce sa fie gresit? Mereu trebuie să vrei mai mult, dar oare vrei mai mult decât celălalt poate duce?

Ambiguu

Mi-am dezvoltat obsesie, pentru suflete misterioase

Port o carapace veche, de peste 800 de ani.

Iar, cine a fost în stare, să privească în interiorul ei

A fost și va rămâne veșnic nemuritor

Printre altele, pierdute și neânțelese

Port o carapace într-o formă umană

Port suflete, pline de dramă

Într-un teatru părăsit, se aud șoapte de actori nedreptățiți

Luna-mi mângâie tandru, pe dedesubt

Sunt eu! Am zis…

Nu este vorba de câți oameni ai în jurul tău , ci despre cum te regăsești pe tine în propriul trup, lecția care ne-o dă viața este că mereu o să fiim singuri deși nu putem trăi izolați, așteptările lasă de dorit, iar oamenii vin și pleacă, dar mereu se vor întoarce când va fi prea târziu , pentru că noi o să ne obișnuim cu lecția ” singur între patru pereți” și drumul vieții va merge mereu înainte indiferent de orice „hop” !